Confesiuni,  SRF made

Fii profesorul care vede dincolo de AICI și ACUM!

Meseria de profesor este una dintre cele mai înălțătoare și profunde meserii din lume. Spun acest lucru cu toată convingerea, în ciuda scepticismului celor care sar imediat să îmi plângă de milă când aud ce fac eu în fiecare zi. De fapt, putem spune că este acea meserie ancorată în viitor, mai degrabă decât în prezent, întrucât ceea ce facem noi, profesorii, se va vedea peste decenii.

Se zice că una dintre calitățile pe care un dascăl ar trebui să le aibă este răbdarea. Și nu cred că această afirmație se referă doar la a nu ridica tonul la elevi, ci mai degrabă la a avea răbdare să vezi cum se transformă din copii năzdrăvani în adulți responsabili.

Suntem tentați, ca dascăli, să ne evaluăm în funcție de rezultatele obținute de ei după fiecare unitate de învățare, la finalul anului școlar, la finalul unui ciclu școlar, în funcție de punctajele obținute la zecile de concursuri la care îi înscriem, ghidați de o concurență absurdă în care intrăm noi, nu ei. Însă, cum ar fi dacă ne-am evalua la 10 ani, 20 de ani după ce elevii noștri au părăsit “cuibul” cald și securizat în care i-am crescut? Sunt oameni care și-au urmat visul, pasiunea, responsabili de lumea în care trăiesc, oameni cu coloană vertebrală? Sunt oameni care au grijă de semenii lor și țin cu dinții de principiile solide pe care le-am predat de-a lungul anilor?

Elevii noștri își doresc cu ardoare să vadă partea umană a noastră înaintea celei profesionale. Pentru ei contează mult mai mult încrederea cu care îi privim decât încrederea cu care predăm, atenția la nevoile lor, decât atenția la detaliile multe și fără noimă (pentru ei) ale matematicii. Îmi amintesc de profesorul meu de matematică din liceu. Un domn dur, așa-mi părea, însă ulterior mi-am dat seama că ceea ce afișa la fiecare oră era de fapt o combinație între seriozitate și mentalitatea rigidă căpătată probabil în urma educării într-un sistem logico-matematic pronunțat. Nu-mi amintesc niciun alt moment petrecut alături de dumnealui în cei 5 ani de liceu, decât unul singur: când și-a arătat partea umană față de mine. Nu am fost foarte bună la matematică, însă mă străduiam din greu ca să nu dezamăgesc. În clasa a 11-a, „limitele” matematicii mi-au pus limite. Nu le-am priceput sub nicio formă. Se termina semestrul I, iar domnul profesor ne încheia mediile. Rămâneam corijentă. O bună parte din clasă se afla în situația asta. Eram dezamăgită. Când a ajuns în dreptul numelui meu, m-am ridicat, mânată de o ultimă zvâcnire și l-am rugat să îmi mai dea o șansă. Nimeni, vreodată, nu îndrăznise așa ceva. S-a uitat la mine mirat, pe deasupra ochelarilor și cu vocea gravă m-a întrebat: „Cât îți trebuie?” „8, am răspuns, gâtuită de emoții.” „Pentru curajul tău, dar și pentru că am încredere în viitorul tău, ai un 8.” De atunci, matematica nu a mai fost lipsită de sens.

Așa că mi-am jurat că voi vedea întotdeauna dincolo de aici și acum în dreptul fiecărui elev ce va trece prin clasa mea.

Haideți să facem niște predicții referitoare la fiecare elev din clasă, să-l susținem și să-l învățăm cum să ajungă acolo, pornind de AICI. Încurajările, atunci când crede că nu poate, îmbrățișările, când rezultatele nu sunt pe seama așteptărilor, discuțiile individuale și serioase, atunci când vrea să cedeze, timpul petrecut în doi, șansele oferite sunt investiții în viitor. Profesorii de mâine, agricultorii, medicii, constructorii, liderii, viitorii adulți responsabili doar poposesc în prezent în clasele noastre. Timpul este cel care face diferența, pentru că timpul nu înseamnă numai ACUM.   

Alina Asimionesei, Profesor clasa a III-a C