Confesiuni,  Focus pe educație

Jurnalul unui director: AM FOST AICI!

Săptămâna trecută am avut ocazia deosebită de a împărtăși din lecțiile finlandeze cu 100 de profesori din județul Mehedinți, la Palatul de Cultură din Drobeta Turnu Severin.

M-am surprins fiind copleșită de atmosfera din sală. Încă din timpul pregătirii mă bântuia un gând: oamenii aceștia nu au nevoie de metode, nu au nevoie de referate și în niciun caz nu au nevoie de strategii și setări de obiective. Drept care, când am finalizat prezentarea m-am speriat! Avea să fie o prezentare mai degrabă pentru inima lor, nu pentru munca de școală. Și… am închis laptopul. Credeam cumva că drumul de 5 ore și traficul din zona Balș vor aduce vreo schimbare prezentării.

Este un simpozion internațional și tu te duci cu… povești?! Ai o teză de doctorat pe modelul finlandez, nu poți da și tu un copy paste de acolo? Simțeam obrajii înroșindu-se doar la previzualizarea discursului, iar  vina instalându-se în sufletul meu de speaker la gândul că nu voi da ceea ce am mai bun pentru o audiență formată din oamenii mei preferați (căci așa le zic eu profesorilor) și, imediat, ideea că voi avea probabil prima și ultima vizită la Drobeta într-un astfel de cadru. Când am ajuns acolo și a început seminarul, prelegerea anterioară a amplificat emoția faptului că am ales subiectul greșit. Mă rugam cumva să mai dureze. Sigur dacă mai aveam 5 minute se schimba ceva. Precum elevii mei din clasa a VIII-a, cred că inconștient mă rugam să se ia curentul sau să vină vreun cutremur. Căci sigur așa măcar scăpam fără să dau explicații de ce am înlocuit limbajul academic cu cel de suflet. Ce să vezi? A venit rândul meu! Sala plină de profesori, inspectori, directori. Iar eu,  marele fondator (și alte titluri, căci nouă românilor ne cam plac aceste înșiruiri), mă pregăteam să le spun că finlandezii nici nu au inventat roata și nici nu au rețeta magică. Gata! nu mai era loc de întors. În dreapta mea inspectorii școlari, în stânga mea un grup de elevi de la Liceul de Artă. M-am adresat lor: Dragilor, de obicei în fața profesorilor încep discursurile spunând că sunt oamenii mei preferați, dar atunci când am elevi în sală, trebuie să modific acest intro, întrucât VOI sunteți oamenii mei preferați!  Aplauze frenetice de la copii. Parcă mi s-a mai liniștit tremurul din voce. I-am rugat să mă oprească ori de câte ori vor considera că ce le spun profesorilor lor nu face bine copiilor. Păreau încântați de rolul dat. Știți că spun mereu faptul că folosim prea mult timp vorbind despre copiii noștri și prea puțin timp vorbind cu copiii noștri.

Am rugat audiența să joace un joc simplu cu mine. Eu spuneam o propoziție și dacă era adevărată pentru ei trebuiau să se ridice în picioare.

  1. Îmi place să răspund la sesizări și reclamații.  (Chicote, râsete pe alocuri, nimeni nu s-a ridicat.)
  2. Îmi place să mă cert cu părinții care consideră că nota copilului lor este prea mică din cauza mea. (Râsete amplificate, nimeni nu s-a ridicat.)
  3. Îmi place să fac serviciu pe școală și să fiu de vină pentru incidente pe care nu le-am văzut, căci școală este prea mare și noi suntem insuficienți la serviciul pe școală. (Deja râdeau cu poftă, dar nimeni nu s-a ridicat.)
  4. Ador să completez condica și alte 5-6 bibliorafturi de hârtii inutile cu care ai putea încălzi o casă mare dacă le pui pe foc! (Aceeași voie bună, dar toți oamenii încă jos.)
  5. Iubesc să intru la clasă în fiecare zi știind că în fața mea stă viitorul lumii pe care am onoarea să-l formez!

Ei bine, nu a rămas niciun profesor pe scaun, s-au auzit cumva asurzitor scaunele cum se mișcau, s-au uitat îndelung, emoționați unii la ceilalți, iar adevărată surpriză a venit de la elevii din dreapta mea care s-au întors înspre sală să își aplaude profesorii și să le aducă un fel de mulțumesc, pe care colegii mei aveau atâta nevoie să îl audă.

Am povestit preț de 25 de minute despre lucrurile care fac cu adevărat o școală să prindă viață. Lucruri care pot reforma cancelaria și, mai apoi, fiecare clasă în parte. Despre a nu mai aștepta o nouă lege a educației, o nouă metodologie sau o altă mobilitate. Căci anii mei (nu mulți ce-i drept, dar suficienți!) mi-au confirmat că schimbarea adevărată vine din interior! Și nu aș putea să o zic mai mult și mai des și mai în toată țara! Chiar este vorba despre fiecare director, fiecare profesor și fiecare părinte.

Am finalizat cu apelul către profesori să se gândească cum ar vrea să își amintească copiii ei de ei, colegii și apoi comunitatea, provocându-i să redacteze o scrisoare cu titlul: Am fost aici!

La final, un grup de profesori m-a abordat. Am fost copleșită de îmbrățișarea caldă și cuvintele frumoase spuse de parcă fuseseră în mintea mea în timp ce conduceam spre Drobeta: Doamna Cîrjă, ați vorbit inimii noastre! Mulțumim! De citit articole, putem și noi, dar avem nevoie uneori să aibă cineva grijă și de inima noastră!

Astfel că mi-am conturat și eu scrisoarea mea către lumea academică: Am fost aici să am grijă de inimile celor care au grijă de viitorul lumii!

Tu pentru ce ești AICI?

Alina Cîrjă,

Fondator Școala Româno-Finlandeză