Confesiuni

Tu pe cine ai văzut azi?

În vacanța de Crăciun din acest an, am vrut să uit complet de școală. N-am deschis nicio carte de pedagogie, n-am redactat nicio planificare, n-am scris nicio strategie pentru echipă și n-am deschis emailul. Astfel, luni, 13.01.2020, la ora 5 dimineața, m-a luat o poftă  incredibilă de treabă. De obicei, mai ales când citesc câte o carte wow precum The Infinite Game a lui Simon Sinek (recomand cu MARE încredere), îmi vin în minte tot felul de idei despre cum să creez un nou context de învățare, despre ce să-i mai întreb pe oamenii din echipă, despre cum să mai rezolv o problemă. Nu și de data aceasta. Deși cumva atenția mea este zilnic pe copii și profesori, de data aceasta îmi veneau în minte numai oamenii aceia pe care lumea de obicei NU îi asociază cu școala. Acei oameni fără de care munca noastră ar fi incompletă, dar care rareori vor apărea într-un document de politică educațională: personalul nedidactic.

Mi-am dat seama că școala are o resursă incredibilă pe care parcă se încăpățânează să NU o folosească: paznici, șoferi, bucătărese, asistente medicale, îngrijitoare.

I-am adus pe toți într-o încăpere. Deja părea mică. Parcă la nicio ședință nu aveam atâtea emoții. Mi-au venit în minte momentele în care s-au plâns, cu amărăciune, că se poartă urât copiii cu ei, că le întorc spatele când îndrăznesc să le spună ceva și vorba aia: Nu le zicem, doamnă, cu răutate, dar nu ne bagă în seamă! Și m-am gândit tare bine: Cum să facem să nu transformăm această întâlnire într-una conflictuală, una centrată pe probleme în loc de soluții?!

Pentru un om care s-a chinuit tare cu matematica în toată viața școlară, mă încăpățânez serios să folosesc exemple aritmetice în ședințele mele. De data asta, am primit ajutor. Avem 740 de elevi înscriși și 180 de oameni angajați.  Întrebarea lansată a fost:

,,Cam câți copii ar trebui să vedem cu adevărat într-o zi pentru ca în FIECARE zi, toți cei 740 să se simtă văzuți?” Nea Mihai, omul bun la toate,  a zis rapid: Aproximativ 4!

Astfel că, am agreat cu oamenii aceștia indispensabili, să facem un test de 4 săptămâni în care, în FIECARE zi, fiecare dintre ei ne ajută să VEDEM câte 4 copii printr-o întrebare sinceră (la care să așteptăm și răspuns): Ți-a plăcut mâncarea? Ieri ai venit la cabinet, azi ești mai bine? Te-am văzut abătut în parc, sigur ești ok? Poate la unii dintre ei nu va fi doar o întrebare, poate va fi și o îmbrățișare, chiar însoțită de un compliment. Acestea au fost ideile lor venite din bucătărie, de la cabinet, din centrala termică, din locurile acelea, pe care nu le remarcăm decât când avem o problemă.

Cred că marele lucru care s-ar putea întâmpla în ,,strategia 2020” pentru ORICE domeniu este acela de a pune deoparte timp specific într-o zi să-i VEDEM pe oamenii cu care lucrăm, pe beneficiari, pe clienți, pe studenți, pe elevi, pe copii, pe oricine dintre cei care poate așteaptă O SINGURĂ privire concentrată pentru a primi acel impuls să continue. Pentru că merită.

Știți expresia americănească ce a inundat internetul: vision 20/20, tradusă contextual ,,vedere perfectă”? Poate a venit timpul să nu mai fie doar o măsură oftalmologică, ci să o transformăm într-una RELAȚIONALĂ și să observăm dacă se va schimba ceva.

Eu sunt gata să îmi îmbunățesc vederea și în mod cert și viziunea, pentru că ai mei 740+180 merită.

Alina Cristiana Cîrjă

Director Liceul Româno-Finlandez