Confesiuni

Vindecă țara!

Povestea mea cu educația este una banală.

Am nimerit în clasa 1E, semn al lipsei de „pile” a părinților mei, la un învățător care a încheiat anul școlar plecând cu catalogul acasă, la propriu! A urmat apoi, pentru mine, o suită de șase învățatoare până în clasa a patra. Lesne de înțeles că nu străluceam în vreun fel. Finalul a fost cel mai important în economia lucrurilor. Cea de-a șasea învățătoare, mai exact, din trimestrul al treilea al clasei a patra, m-a scos la tablă pentru un calcul de tip 4375-3250. N-am știut răspunsul corect. Într-o secundă aveam să aud cuvintele care vor marca viața mea de școală: „Treci la loc, ești proastă!”

Povestea aceasta nu este parte a unui film din acela motivațional în care, până la final, eroul își depășește condiția și devine cel mai bun.

Acel moment mi-a schimbat viața pentru că m-a urmărit în fiecare decizie. În lucrurile legate de științele exacte m-a paralizat. Am renunțat la a încerca pentru că sigur n-aș fi reușit, pentru că eram proastă! În alegerea meseriei, m-a ghidat: „Orice, dar fugi de matematică”. În viața de mamă, m-a motivat: „Cere ajutorul repede pentru copii, să nu ajungă la fel ca tine”.

Pentru bucățica din România mea dragă, pe care o am în grijă azi, a însemnat, însă, ceva mai mult. Mi-am scris în minte Misiunea personală în momentul în care am început grădinița Româno-Finlandeză, apoi școala, acum liceul: „Vreau să construim un loc în care niciun copil să nu simtă că e prost”.

Pe 26.11.2020, în cadrul  vizitei de acreditare a nivelului gimnazial, mi-am amintit din nou de acel moment. Sunt 23 ani de atunci, dar detaliile tot clare mi-au rămas în minte.

Am început să plâng când elevii noștri, întrebați de comisie de ce au ales să rămână în această școală, unii dintre ei venind de la grădiniță și ajungând acum la clasa a opta, au răspuns, fără să stea prea mult pe gânduri: „Suntem văzuți, suntem ascultați, profesorii sunt prietenii noștri, suntem încurajați să devenim cea mai bună variantă a noastră”. Am plâns pentru că mi-am dat seama că rana mea a generat vindecare pentru o mulțime de copii! Și acesta nu e lucru de aruncat!

Azi, de 1 Decembrie, în anul cel mai cumplit al omenirii, ești la o decizie distanță de a alege între a dori să-ți răzbuni „rana” sau a o folosi pentru vindecarea altora.

Știu că există milioane de răni mai profunde, chiar fizice, produse de lipsa de viziune a conducătorilor noștri, care demonstrează lipsa dragostei lor pentru România. Știu că citești acest articol fiind furios pe modul în care traiul în România ți-a distrus copiii, ți-a îndepărtat rude, poate pe unii chiar i-a luat prea devreme de lângă tine.

Mai știu, însă, că trecutul nu poate fi schimbat. Dar știu și că viitorul poate arăta altfel când câteva milioane de oameni răniți se ridică să aducă vindecare acolo unde și-ar fi dorit să o primească.

Eu mi-am ales școala. Și cât voi trăi, nu mă voi lăsa până nu ajung cât mai aproape de inimile și mințile profesorilor, ale copiilor și ale părinților care au fost rănite în școală!

Tu ce poți face să vindeci România?

Alina Cristiana Cîrjă, Director LRF